Moldoveanul şi ai săi.

Şi pentru că omul face de obicei haz de necaz, sau ia în derâdere situaţile hilare, cred că nimănui nu i se potriveşte mai bine rolul de comediant, decât moldoveanului. Şi am râs şi eu când am citit următoarele caracteristici: 

Numai  moldovenii :

•  lucrează tot anul la pământ, ulterior ca să cumpere produse tot de la piaţă.
• fac vara sobă şi iarna pleacă în Italia.
• iau credit din bancă ca să facă nuntă.
• au fraza asta: ''eu te-am făcut, eu am să te ucid''.
•  le poţi găsi în pachet de  Parlament  ţigări Temp.
• chemaţi la muncă la ora 6, vin la ora 8, şi au şi motivaţie ''da ce o să fiu primul?''.
• sădesc mac pentru coptură.
• primesc salariu de 2000 lei dar îşi permit să cheltuie 3000 sau 4000.

   Iată că comedia persistă şi-n  politica Republicii Moldova. A trecut un an de la ultimile alegeri de şef al statului, dar totuşi nu există încă un  preşedinte. Negocieri peste negocieri, între Comunişti şi Alianţă, negocieri şi-n cadrul Alianţei, dar fără rezultate. Oare cine o fi mărul discordiei în politica moldovenească? 

   Cert e că de câte ori trag cu ochiul la declaraţiile telivizate a politicienilor, de atâtea ori mă simt spectator al circului. În arena politică gluma e groasă şi nimeni nu cedează. A devenit deja o tradiţie să se complimenteze parlamentarii între ei. Fiecare partid ridică baricade şi-şi arată ghimpii, şi nimeni nu vrea să cedeze.

  Ehhh, dac-ar fi şi politicienii la fel de sinceri, precum e si păţitul moldovean din următorul filmuleţ, apoi  şi marfa politică ar fi mai de calitate.

Şi comedia continuă...Republica Moldova nu are preşedinte!

Ooo

Îngheţata, soarele, căldura, şi marea sunt  componentele necesare pentru ca să-ţi dai seama că e vară şi că e vacanţă pentru mulţi din noi. Pământul frige sub picioare, picături de apă ţi se preling de pe faţă, în maşină e toropeală (dacă nu era aerul condiţionat, ehee...).  Şi parcă nu-ţi mai aminteşti de  verile copilăriei, atunci când erai în vişinul bunicii căutând vre-un cuib de păsărele, atunci când erai la păscut bobocii, sau atunci când erai la scăldat în băltoaca satului. Acuma nu mai eşti ce-ai fost odată, eşti altfel...Şi timpul se scurge...de la copilărie ajungi la studenţie, apoi la căsătorie, precum e exemplul  unei prietene, care chiar astăzi poartă buchetul miresei, şi nu mă îndoiesc că e o mireasă frumoasă precum e şi sufletul ei , alături de mirele ei cu ochii verzi. Să fie într-un ceas bun şi casă de piatră!!!

Şi e o zi de vară, călduroasă şi calorică...cu multă îngheţată. Unul munceşte, altul se odihneste, căci a muncit odată...şi-n rest, doar muzică...dulce. 

Şi dacă vreţi mai sus...doar cu Guess Who e posibil, zboară mai sus, gândeşte mai limpede.

 

Prin împrejurimi.

Atâţia greieri pe aici, mai ales după ce asfinte soarele, ei ies la cântat şi  defilează cu picioarele lor lungi. Chiar cu câteva clipe în urmă îmi cânta un greier, dar nu am reuşit să pun mâna pe el , căci a sărit suuuus pe balcon, şi duus a fost.

De la al cincilea etaj  mi se arată o imagine frumoasă a mării…Parcă şi o adiere de vânt reuşeşte să vină până la gindurile mele, e răcoare, e destindere … În depăratare,  peste mare,  se zăresc culmi muntoase care par atât de ospitaliere,  şi parcă-mi vine un gând să ajung până acolo, măcar înotând.

În spatele hotelului , numai munţi, nu prea înalţi în comparaţie cu Munţii Alpi, dar care oricum parcă te-ai încadra într-o doză de alpinism. M-am pornit şi eu să urc cele câteva sute de metri, dar doar pornită am fost, căci nu am mai ajuns în vârf, necesintând să mai fac alte drumuri pentru a ajunge la drumul muntelui. Trebuie să recunosc  că grecii din localitatea care mă aflu, mi-au fost buni ghizi ca să-mi explice ce cărări trebuie să străbat ca să ajung mai sus. Am dat peste un sătean îngrijind de mica lui grădina de căpşune, pepeni de ambele feluri, roşii, castraveţi. Fiind mult prea sus, în munte, omul s-a speriat când m-a vazut la grădina lui, crezând că o-i fi venit dupa ciordit, precum vine de obicei românul din afară, cu vreo şterpeleală. Dar eram prea încurnuţată şi  debusolată ca s-ă mai am timp de legumele lui. Şi iaca grădinarul mi-a explicat într-o engleză mai bună ca a mea încotro s-o iau …desigur mai aveam de mers vre-o ora.  Mai tărziu, alt localnic, cu câinele lui Cesar s-a oferit să mă plimbe cu skuterul mai aproape de unde aş  fi vrut eu.  Dar mi-am zis să nu-mi risc pielea prin munţii grecilor, căci bărbatul cu toate că avea lanţ şi cruce la gât, avea corpul prea viguros şi plin de tatuaje, şi nici câinile lui nu mi-a plăcut, căci vroia să se joace cu mine, muşcându-mi pedichiura.

Şi tot aşa…am mers spre munte vre-o 3 ore, şi cam tot  atâtea trebuia să mai fac, dar le-am lăsat pentru altă zi, căci în astă zi eram contra cronometru , precum sunt şi-n celelalte zile de  muncă.

Pe uliţe, de-o parte şi alta, în ogrăzile oamenilor, şi nu numai, îţi scapară ochii după lămâi, piersici, prune, măslini, struguri, fel de fel de fructe…Luând drumul înapoi, spre camera de hotel, am dat pe o parte a străzii de un copac de piersici ce era orfan de stăpân, aşa că l-am înfiat eu, uşurându-l de cele 3-4 kg de persici de pe el. Ce-i drept că  m-am ales cu o zgârâietură bună, dar ce să-i faci, trebuia să aduc şi eu o jertfă, mai ales că i-am rupt o ramură, zgăibărându-mă în el. Alături era un alt soi de piersici ce erau  vierzi, aşa că le-am lăsat să se mai coacă, săptămâna viitoare preconizându-mi o altă aprovizionare.

Palmierii…mulţi, făloşi, şi răşchiraţi dau un aer tropical specificului grecesc.

photos

Şi iată câteva poze aici aruncate, făcute în grabă, care sunt o nimica toată pe lângă cele care vor urma...

...in faţa hotelului Marbella.

...pe stradă îngustă de lângă hotel.

...şi o bucată de piscină doar pentru clienţi.

turişti, turişti şi iarăşi turişti..

...o studentă rătăcită...

...o mini privelişte a mării Ionice

Pe drumuri...

Atunci când ai momente de viaţă amară, muşcă dintr-o prăjitură dulce…aşa am făcut şi eu în drumul spre Bucureşti.

Trenul continuă să luşuie alene pe şine, nu prea se grăbeşte spre capitala României, precum nu mă grăbesc nici eu  spre măslinii grecilor. O atmosferă moleşitoare din cauza soarelui, care mi-a evaporate energia. Ora 15:15…de 35 minute sunt în trenul adormit, aruncând câte-o privire la imaginile ce le las în urma mea…câte-un lan de floarea soarelui – care prin galbenul impunător, adânceşte şi mai mult călătoria înstrăinării. Las în urma mea şi lanurile de porumb, cu gândul că vara asta nu o să mai ciugulesc porumb fiert din grădina vecină (căci acolo se cocea mai devreme). Ici-colo, câte-o cireadă de vaci nebune, care-şi alungă muştile supărătoare.

Las în urma mea multe: cana cu ceai de la căminul studenţesc,vecina rockeriţă care mă irita prin portul ei, colegul de grupă cu ochii albaştri, ce-I fusesem pasiune cîndva. Şi peste Prut, pe pământul basarabean, multe au rămas…fântâna din capătul grădinii, sapa de lemn, şi…zâmbetul meu.

Şi călătoria continuă…

Bucureştiul, ca de obicei, cu traficul intens şi nervos ca şi taximetristul cu care am ajuns la autocar…irascibil din cauza politicii preşedintelui.

În autocar: aer condiţionat şi români care pleacă în vacanţă spre Grecia, doar eu nimerindu-mă acolo cu interese de afaceri, plecând sa muncesc, şi nu să mă odihnesc. De lângă Palatul Parlamentului era să pornească motorul călătoriei la orele 20 :00. În cele aproape 16 ore drum, oboseală nu a fost, ci doar mai multe întrebări de felul: ‘’ da ce caut eu pe aici?‘’etc.

Bucureşti-Giurgiu(vama cu Bulgaria) : o oră de mers care prea repede a trecut. Pe teritoriul bulgarilor mi-a amorţit fundul vre-o 8 ore. Fiind pe  timp de noapte, nu am putut să trag cu ochiul la prea multe… Cert e că luna de pe cer era aproape plină şi tare rece părea (ca şi grecii de altfel).

Greece: Dacă pe străzile Americii puteau să treacă vre-o 4 americani graşi cu maşinile lor în acelaşi timp, în aceeaşi direcţie, apoi pe şoselele greceşti nu e bine deloc să ai o maşină grasă, căci străzile sunt înguste.

Decum am păşit pe pământ elen, mi-am rătăcit privirea spre reflieful muntos din această ţară. Munţi îmbrăcaţi în copaci verzi, sau munţi dezgoliţi, cu multă piatră. Ţara e plină de istorie, multe sate despărţite de dealuri muntoase îşi au tradiţia lor păstrată de sute de ani…

Munţi, păduri, ici-colo câte un sătuc şi iată am ajuns în portul Igoumenitsa. De aici s-au făcut 2 ore cu feribotul pe apă, spre insula grecească, care nu a fost veodată sub stăpânire otomană – insula Corfu, sau Kerkyra în greacă.

În port nici ţipenie de acel cineva care ar fi trebuit să mă întâlnească din partea hotelului. Eu, bagajele, portul şi marea…o privelişte aburitoare pentru starea mea de spirit…gata, gata să mă arunc în mare (glumesc, ar mai vrea peştii să pape carne de basarabeancă).

Dar pentru ce-I dat omului limba?  -Să întrebe. Picioare? –Să meargă. Întuiţie? – Să se orienteze. Avându-le pe astea toate, am găsit prin apropierea portului staţie de autobuze, cu unul din ele avea să ajung la Hotelul Marbella – de 5 stele pentru clienţi, şi de o stea pentru angajaţi.

Şi pe străzile acestei insule, câtă înghesuială…Piaţa de fructe supraetajată, magazinele încâlcite printer micile clădiri. Turişti peste tot, auzind câte-un ''how much'', un ''spasibo'', un ''je ne veux pas', sau ''muchachita''.

Marbella Hotel: ultima staţie în a mea călătorie. Clădiri multe, restaurantul cu 1000 de locuri, plaja întinsă… Spre mirarea mea, cîţiva din personalul hotelului mă cunoşteau căci îmi citise cv-ul. 

Şi iaca pe 13 iulie avea să înceapă pentru mine, ceea ce unii numesc armata, adică cu-n orar de activitate exigent, nemaivând timp să observi farmecul mării...

Păzea!!!

Se caută serios un hoţ periculos, care a şterpelit ceva de valoare, fără de preţ. Da, da...a furat o inimă. Există riscul să hoţească şi toată bucata de minte, aşa că obligatoriu trebuie prins, ca să i se pună cătuşele. Pentru ca să fie mai uşor de identificat am să ofer câteva indicii:

înalt ca bradul,

frezură de bandit,

privirea profund - codificată,

râsul de ştrengar,

buze numa' bune de pupat,

detectiv în devenire,

nas de boier,

bicepşi ispititori,

vulpoi cu blană de mieluşel,

amar când bea ceai şi dulce in pat (oare? :D ),

nestatornic, căci se mută des, ca ţiganul cu cortul,

nu poartă chiloţi !

Şi încă un indiciu după care poate fi recunoscut acest infractor  : el este  zâmbetul unei fete...

În caz de-l observaţi , anunţaţi  imediat victima...ca să-şi recupereze inima, până ce nu i-a fost furată şi mintea!

Toate drumurile duc spre mare...

Şi orice dimineaţă frumoasă, pentru cel ce se respectă, începe cu '' Deşteaptă-te române''. Pentru orele 4 ale dimineţii, imnul de trezire a fost alarma de la telefon. Printre cei câţiva stropi de ploaie s-au trezit şi ochii mei somnoroşi...Autocarul plin până la refuz cu moldoveni. Băieţii alcoolizaţi de draga dimineaţă, iar fetele preocupate de înfăţişarea lor. Gradul de incultură  se simte: un coleg îşi etalează flagul R.Moldova, ameninţând că ia 10 roni pentru cei ce vor sa facă poză cu tricolorul lui; un altul, basarabean mai cherchelit abordează două blonde, propunându-le să guste din ''Golden Brau-ul'' lui de 2 litri; se găseşte şi unul nebăgat în seamă, care tot strigă ''davai davai''.
În rest...bună dispoziţie; şoferul mixează muzică ''numa' bună '' de călătorie. Iaca si o doză de patriotism se simte, cineva interesându-se cine ocupase fotoliul primarului de Chişinău.

Galaţi - Tulcea - Sulina, sau: autocar - bac -autocar - vapor.

Pe vapor, timpul încă înnourat...Un moldovean, energizat încă din noapte, ''o face pe chelnerul'', întrebând pe fiecare ce-i vrea inima; i-am cerut să aducă soarele pe cer, dânsul spunându-mi să am răbdare până ajungem la mare. Dar mi-am zis să nu stau si să aştept, aşa că am început să cânt ''luci soare luci, că-ţi voi da nuci...''

Dunărea...cam îngustă spre Sulina, pe ici-pe colo câte-un pelican, sălcii pe de-o parte şi alta a malului.
La Sulina, un oraş vechi, dar frumos!!! Orasul ‘’somnoros’’ dintre Dunare si  Marea Neagră. De asta era să mă conving pe parcursul săptămânii …Şi asta nu înseamnă că am fost într-o somnolenţă  zilnică, ba dimpotrivă , puţin somn a existat în programul meu şi a celorlalţi colegi. Pur şi simplu orasul e atât de liniştit, incât te face să uiţi de unde vii şi încotro pleci.
Vacanţa la Sulina a fost întru totul o sursă de linişte şi relaxare.

Marea Neagră : litoralul fără de alge verzi, şi cu mult nisip fin, îţi motivează dorinţa de a te înmuia în apă, şi desigur de a plonja la soarele darnic in căldură. Doar la ieşirea din apă, se crează mici disconforturi la picioare, căci se lipesc nişte viermişori care gâdilă, şi nu ai pace până nu scapi de ei.

Delta Dunării: incredibilă - mai ales pentru cei interesaţi de biosfera ei. Noi, românii-basarabeni, ne-am plimbat doar pe două canale navigabile, aproape de braţul Sf.Gheorghe, dar am văzut puţin din ceea ce se putea vedea, mai ales că aşa zisul şofer al bărcii noastre se grăbea spre casă, vroind să scape mai repede de noi, fiind şi ultima lui cursă în deltă pe ziua aceea. Nuferii erau plecaţi la culcare pentru ora aia, să fi fost călătoria de dimineaţă, era altceva...Plus la toate, barcagiul nostru ''ne-a tras ţeapă'', căci noi eram prea zgomotoase şi era să ne prăbuşim în apă, aşa că nu ne-a dus până unde se varsă Dunărea în mare.

Sulina: cu o populaţie sub 4.000 de locuitori, este cel mai de est oraş al Uniunii Europene. În acest oraş se ajunge pe apă, pe apă sau...pe apă. La început am auzit că oraşul era plin de hoţi şi piraţi, apoi, după 1856,(Înfiinţarea Comisiei Europene a Dunării) au venit oameni de toate naţiunile. Mi-au plăcut străzile, care erau bine structurate, nemaivorbind de multele bărci ancorate lângă faleză. La un moment dat mi s-a creat impresia că sunt printr-un orăşel italian, fără copaci de măslini...

Pescuitul: cu mulţi peşti solzoşi, dar gustoşi. Dacă ar fi să am un regret legat de această vacanţă, apoi mi-ar părea rău că nu mi-am înmuiat şi eu coada în Dunăre ca să prind  vre-un crap sau vre-o ştiucă. Am vazut şi femei cu batiste pe cap, bronzate ca tractoristul, stând sub salcii la pescuit. O bătrână cu a sa nepoţică chiar mi se lăudase că în ziua aia cântărise vre-o 5 kg de peşte frumos, prins la undiţă. Eheee, norocoasă baba.

Discoteca: cu muzică bună şi bere la halbă. Câteva nopţi mi-am ars caloriile prin clubul de pe plajă, alături de ceilalţi confraţi, care se întreceau în figuri de dans. Mai dificil a fost cu transportul, trebuind să faci vre-o 25 minute de drum până la club, dar nu a fost o problemă, căci mulţi au făcut şi băi nocturne în mare, pentru revigorare.

Grătarele: finanţate de Guvernul României, pentru românii de pretutindeni, au fost adevărate porţii de energie pentru băieţii găştii noastre, dar nu cred că mai bune ca ingheţata de pe plajă - pentru mine. Nemaivorbind de celelalte mese, căci toţi am papat ca boierii.

Sunt încă multe alte lucruri de povestit, dar precum se ştie...unele chestii nu se povestesc, căci trebuie să rămână ascunse, nedezvăluite...

...o rimă

Eheee, de când n-am mai compus o poezie..De prin liceu, sau chiar de prin primul an de facultate nu mi-am mai încercat si eu muza la o rimă. 

Ce trândăveală creativă...Sau poate nu a existat muza...Sau n-am iubit şi suferit, ca să aibă de unde se naşte poezia. 

De exemplu Eminescu - geniul poeziei româneşti, cel care a suferit şi de foame şi din cauza iubirii, a unei iubiri neîmplinite. Oricum, ca să vorbesc de Eminescu, trebuie să povestesc multe, şi tot aş mai avea ceva de adăugat.

Am să revin la obiectivul meu : să compun o poezie, aşa ca în liceu, cu pasiuni adolescente. Acuma, oleacă mai bătrână, vă daţi seama, va fi o poezie aiurea , căci omul de ce îmbătrâneşte, de ce devine mai jucăuş la minte, doar atunci când e vorba de poezie...Chiar să văd ce poezie o să iasă, sunt şi eu curioasă, nici nuştiu măcar despre ce să scriu...Despre flori, bărbaţi, soare, dor, ciocolată, sau...?  

Ăla de alaltăieri

 Parfumul cel de altădată

Nu există deocamdată.

Stropi de soare mă stropesc

 Dorul meu este firesc.

 Fumul ţigării tale, 

În trecut n-are culoare.

Stropi de soare mă stropesc 

Paşii mei  se tot grăbesc.

Sufletul ţi-a ruginit, 

Ai privire de bandit.

Stropi de soare mă stropesc 

Cu ardoare te doresc.

 Cămaşa ta e chihlimbară,

Şi cafeaua ţi-e amară.

 Stropi de soare mă stropesc 

Totuşi eu te mai iubesc. 

  

 Iaca şi tentativa mea de poezie....ehh, o scânteie de muză, o scânteie de rimă. Cred că pot mai multe, dar trebuie să iubesc şi cu inima, nu doar cu mintea.

Cu fără de ruşine - a fi golan.

Ani de rândul tot speri că va fi mai bine.

Că vei avea bani să-ţi ie-i o bicicletă, şi că nu vei mai merge pe jos prin tot oraşul. 

Că o să-ţi cumperi o maşină de spălat, că să nu-ţi mai joci degetele printre ligheanele de spălat rufe. 

Că o să pleci la pescuit cu o undiţă serioasă, şi că nu o sa mai prinzi peşte în glumă cu mâna. 

Că o să-ţi schimbi televizorul alb-negru ,măcar cu altul  în trei culori. 

Că o să-ţi ie-i o curea la pantalonii care nici cârpiţi nu sunt. 

Că o să-ţi procuri mănuşi cu degete de iarnă, ca să bulgăreşti trecătorii, şi nu doar ei pe tine. 

Că o să-ţi cumperi şi tu pâinea într-o zi, fără ca să ţi-o mai dea cineva. 

Că o să ...şi lista continuă. 

Nu am intervievat încă nici un vagabond, boschetar, sau cerşetor...oare cele scrise mai sus să facă parte din ceea ce speră ei ?

Şi totuşi vagabonzii sunt mai liberi ca noi - ei pot să facă oricând ceea ce doresc. Aha, şi sunt mai bogaţi ca   ei nu au ce pierde.

Vagabonzii, boschetarii - oameni fără carieră, fără acoperiş. Acu doi ani poate făceau un ban din vagabondaj, dar acuma, pe timp de criză? 

Golanii, huliganii...hmm, vă mai aduceţi aminte de imnul Golanilor?„Mai bine haimana, decât trădător/ Mai bine huligan, decât dictator/Mai bine golan, decât activist/Mai bine mort decât comunist” Şi aici vine întrebarea: ce-i mai bine să fii? Golan sau comunist? Golanul e un artist liber profesionist,dar comunistul un măr roşu germănos cu coajă lucioasă.

A fost odată ca-n poveşti...

un nas, două sprâncene

Omul ăsta aşa e de carghios prin construcţia lui şi totodată atât de frumos.

Da, e şi frumos omul asta, şi ştiţi de ce? Pentru că avem nas şi urechi atât de frumos aşezate. Avem ochi care sunt oglinda sufletului. Buze avem, care mai au şi un colorit apetisant la femei. Mâini şi picioare câte două la fiecare. 

Da, măi oameni buni , din punct de vedere al exteriorului suntem asiguraţi cu de toate. Aicea, bine că o să veniţi unii cu adaosuri, zicând că nu toţi oamenii au mâini şi picioare. 

Eiii, bine...e drept, mai sunt şi cei cu  care viata nu  a fost aşa darnică şi nu le-a dat destule maini, picioare, văz ochilor, sau auz urechilor. Eii, dar tot voi o să ziceţi că pe noi nu ne interesează alţii atâta timp cât noi le avem pe toate, şi nu ne lipsesc membrele superioare sau inferioare.Suntem nişte egoişti.
   Ochii ne stau bine sub sprâncene săgetând cu privirea prin curtea vecinului, urechile noastre aud bine foşnetul banului. 

Am zis că omul e caraghios. Şi ştiţi care ar fi alţi temeni cu acelaşi sens, care i s-ar atribui acestui cuvânt? Cred că cel mai aproape de  ceea ce mă refer eu, ar fi temenul de ridicol.Omul e ridicol de multe ori prin manifestările sale exterioare: mimică, expresie a feţei, râs, privire, gesturi. De exemplu să luăm un grup de prieteni. Fiecare dintre ei îşi exprimă zâmbetul într-un fel anume: unul râde cu o buză mai sus, unul îşi arată dinţii cariaţi, unul parcă nu poate să râdă, altul are un zâmbet voios, şi tot aşa poate să continue lista. 
Eu cred că ştiţi la ce mă refer, prin cele ce am scris mai sus. De fapt eu nuştiu dacă mai citeşte cineva pe aici, aşa că cred că pot să scriu ce vreau eu, căci oricum blogul ăsta al meu e în culise faţă de  spectatorii cititori...
Cred că o las baltă aici...eu multe aş vrea să spun, dar puţin cele pe care pot să le zic...creierul mi-e în hibernare.

O adiere...

Şi pentru că e martie, şi eu încă tot în hibernare sunt (şi la propriu şi la figurat) pentru că nu am mai licărit pe aici cu nici un buchet de gânduri frumoase, sau poate câteva idei nobile ca florile de primăvară.

Nu vreau să dau vina pe nimeni pentru lenea mea atotexistentă, căci  singură sunt responsabilă de acţiunile mele invizibile.

Nu vreau să mă cicălesc mult acuma, cu toate că aş merita vre-o 2-3 mâini de morală. Dragilor...cerşesc,cine îmi dă şi mie gratis vreo 3 pumni de sfaturi harnice care să mă scoată din mocirla trândăviei. Da, mocirlă! Oh, cât îmi place acest cuvânt, dar mai ales expresia: mocirla vieţii mele. Cu adevărat asta e. Mă complac în mediul ăsta stricat. Ahh cât de inconştientă sunt...

Să vă zic  o noutate: m-am îndragostit iar...Nu iar, ci din nou. Dar pe cât de repede m-am înamorat, la fel de repede m-am şi  dezamorat, căci omul e însurat, şi nu-s eu genu de femeie...nu-s genul de amantă...

Şi totuşi...viaţa e frumoasă, mai ales când iubeşti. Iubirea te schimbă, te face mai bun, mai frumos...te face fericit!  

E luna martie..e timpul primăverii, e loc pentru natura vie, e mai multă prospeţime.

Să ucidem muştile din noi, şi să dăm voie fluturilor să aspire din mireasma florilor.

Am 22 întrebări, caut răspunsuri!

Următoarele 22 de întrebări nu-mi aparţin, cu toate că multe din ele mi le-am pus şi eu uneori.

Ce-i drept,  le găsesc chiar interesante şi contemporane cu mentalitatea românului de peste Prut. Fiind şi eu din aceeaşi tagmă - din ceata basarabeanului m-am gândit să le poziţionez  pe acest blog. 

1.De ce eu “Bună ziua” iar ei “Zdrastvuite”?

2.Care este adevărata minoritate naţională în Moldova?

3.De ce limba de stat este călcată în picioare de toţi?

4.De ce basarabenii sunt datori sa ştie limba rusă?

5.În Moldova, este mai bine să fii în majoritate sau minoritate?

6.De ce ruşii din Moldova nu au nevoie de limba română?

7.În cât timp nu vor mai exista Moldoveni în Moldova?

8.Ospitalitatea extremă - Boala Moldovenilor?

9.Limba romană este a 2-a limba de stat?

10.De ce basarabenii nu se respectă?

11.Care este codul de onoare al Moldovenilor adevăraţi?

12.De ce nu se face o campanie naţională de promovare a limbii române?

13.Cand va fi timpul să ne ridicăm din praf şi să ne scuturăm de roşu?

14.De ce se traduce peste tot din română în rusă dacă rusa nu-i limba de stat?

15.Cum să scăpăm din hipnoza/boala rusificării?

16.De ce ruşii care nu cunosc limba de stat sunt cetăţeni ai Republicii Moldova?

17.Republica Moldova – gunoiştea rămăşiţelor naţionale?

18.De ce Basarabenii se simt obligaţi să vorbească în rusă?

19.De ce vedem mai multă rusă decât limba de stat?

20.De ce ruşii din Moldova cred că limba română este subdezvoltată?

21.Cand vom şti cine suntem şi ce vorbim?

22.De ce le suflăm în borş la toţi şi numai noi ne frigem limba?

Astfel puse, întrebările aşteaptă răspunsuri...la drama românului din Basarabia.

Sau poate comedia dramatică  a moldoveanului.

 Cert e că Basarabia a fost mereu păpuşa rusului.

Dansează ariciul

ce relaxant şi amuzant poate fi acest mini-videoclip. Pentru o ridicare de dispoziţie, chiar merită cele câteva secunde de vizionare. Fiţi şi voi un bamboleo pentru cineva drag.

Cioco & Love

De muuuult timp nu am scris ceva pe aici ... 

Azi mi-am zis că n-ar strica să-mi mai forţez un pic creierul ca ''să nasc'' vreo altă temă de bârfă. Şi m-am gândit, m-am tot gândit, dar cred că din lipsa de vitamine din primăvara creierului meu nu mi-a venit nici o idee.  

Dar nu mă las eu aşa, în sărăcie de idei, trebuie să fie o soluţie ca să-mi stimulez creativitatea adormită. 

Aaaa, da...ştiu, ciocolata salvatoare!!! Se spune că ciocolata, sexul şi aperitivile reci pot îmbunătăţi memoria.O tabletă, două de ciocolată şi iar îmi pun mintea ''pe roate'' Dacă vreţi amăgiţi-vă voi cu ciocolată de la Poiana, Kandia sau Africana , căci eu o să mănânc ciocolată adevărată - ciocolata Heidi (ciocolata amăruie - 85%, cacao 15% ). 

Despre varianta aceasta, care o prefer eu, de dark extreme, se spune, mai în glumă, mai în serios că e sperma naturală de mascul feroce. Şi mai haioase sunt etichetate cele ca dark orange - lichid vaginal, sau dark coffee - excremente de marmotă. Şi dacă tot am început să fac reclamă, apoi  trebuie să mai adaug  că cicolata Heidi se topeşte în gură şi va fi imposibil să o uitaţi. 

Se spune că ciocolata deschide drumul către fericire. Dar ce noi suntem oameni nefericiţi? Deseori aud lumea că se plânge, cu toate că probleme mereu o să existe. Nicolae Iorga, istoric şi critic literar ne spune că ''Veselia omului este ca mirosul florilor: ea nu se înalţă din suflete veştede''. Şi în mare parte eu cred că are dreptate, căci cum poţi să fii vesel, atunci când eşti un om fără inimă, câinos, hain, invidios, preocupat mereu cu fapte rele. Opssss, văd că am deviat de la gândul  iniţial...,parcă trebuia să mă gândesc la vre-o temă de bârfă.

 Şi ce poate fi mai actual acuma, în februarie, dacă nu Ziua Îndrăgostiţilor? Şi atenţie, nu e ziua tuturor, ci doar a Îndrăgostiţilor! Unii în această zi sunt trişti, căci încă nu i-a găsit sufletul pereche, alţii parcă se bucură, căci au cu cine să împartă patul şi ciocolata. O prietenă mi-a zis că pleacă cu îndrăgostitul ei la saună ca să-şi răsfeţe dragostea lor. Ziua Îndrăgostiţilor este Valentine's Day în tradiţia occidentală, Dragobetele fiind sărbătoarea naţională de pe 24 februarie. Dar noi, cică ar trebui să fim ''în rând cu lumea'' şi ne iubim şi de Valentine's Day, pe 14 februarie. Dragoste şi ciocolată - una fără alta nu se poate. Legăturile dintre dragoste şi ciocolată sunt evidente...Ciocolata este la fel de imprevizibilă, la fel de delicată şi la fel de surprinzătoare ca şi dragostea.

 Curios...un studiu recent citat de Times a descoperit că mai mult de jumătate dintre femei consideră ciocolata la fel de buna ca sexul.