Pe drumuri...

Atunci când ai momente de viaţă amară, muşcă dintr-o prăjitură dulce…aşa am făcut şi eu în drumul spre Bucureşti.

Trenul continuă să luşuie alene pe şine, nu prea se grăbeşte spre capitala României, precum nu mă grăbesc nici eu  spre măslinii grecilor. O atmosferă moleşitoare din cauza soarelui, care mi-a evaporate energia. Ora 15:15…de 35 minute sunt în trenul adormit, aruncând câte-o privire la imaginile ce le las în urma mea…câte-un lan de floarea soarelui – care prin galbenul impunător, adânceşte şi mai mult călătoria înstrăinării. Las în urma mea şi lanurile de porumb, cu gândul că vara asta nu o să mai ciugulesc porumb fiert din grădina vecină (căci acolo se cocea mai devreme). Ici-colo, câte-o cireadă de vaci nebune, care-şi alungă muştile supărătoare.

Las în urma mea multe: cana cu ceai de la căminul studenţesc,vecina rockeriţă care mă irita prin portul ei, colegul de grupă cu ochii albaştri, ce-I fusesem pasiune cîndva. Şi peste Prut, pe pământul basarabean, multe au rămas…fântâna din capătul grădinii, sapa de lemn, şi…zâmbetul meu.

Şi călătoria continuă…

Bucureştiul, ca de obicei, cu traficul intens şi nervos ca şi taximetristul cu care am ajuns la autocar…irascibil din cauza politicii preşedintelui.

În autocar: aer condiţionat şi români care pleacă în vacanţă spre Grecia, doar eu nimerindu-mă acolo cu interese de afaceri, plecând sa muncesc, şi nu să mă odihnesc. De lângă Palatul Parlamentului era să pornească motorul călătoriei la orele 20 :00. În cele aproape 16 ore drum, oboseală nu a fost, ci doar mai multe întrebări de felul: ‘’ da ce caut eu pe aici?‘’etc.

Bucureşti-Giurgiu(vama cu Bulgaria) : o oră de mers care prea repede a trecut. Pe teritoriul bulgarilor mi-a amorţit fundul vre-o 8 ore. Fiind pe  timp de noapte, nu am putut să trag cu ochiul la prea multe… Cert e că luna de pe cer era aproape plină şi tare rece părea (ca şi grecii de altfel).

Greece: Dacă pe străzile Americii puteau să treacă vre-o 4 americani graşi cu maşinile lor în acelaşi timp, în aceeaşi direcţie, apoi pe şoselele greceşti nu e bine deloc să ai o maşină grasă, căci străzile sunt înguste.

Decum am păşit pe pământ elen, mi-am rătăcit privirea spre reflieful muntos din această ţară. Munţi îmbrăcaţi în copaci verzi, sau munţi dezgoliţi, cu multă piatră. Ţara e plină de istorie, multe sate despărţite de dealuri muntoase îşi au tradiţia lor păstrată de sute de ani…

Munţi, păduri, ici-colo câte un sătuc şi iată am ajuns în portul Igoumenitsa. De aici s-au făcut 2 ore cu feribotul pe apă, spre insula grecească, care nu a fost veodată sub stăpânire otomană – insula Corfu, sau Kerkyra în greacă.

În port nici ţipenie de acel cineva care ar fi trebuit să mă întâlnească din partea hotelului. Eu, bagajele, portul şi marea…o privelişte aburitoare pentru starea mea de spirit…gata, gata să mă arunc în mare (glumesc, ar mai vrea peştii să pape carne de basarabeancă).

Dar pentru ce-I dat omului limba?  -Să întrebe. Picioare? –Să meargă. Întuiţie? – Să se orienteze. Avându-le pe astea toate, am găsit prin apropierea portului staţie de autobuze, cu unul din ele avea să ajung la Hotelul Marbella – de 5 stele pentru clienţi, şi de o stea pentru angajaţi.

Şi pe străzile acestei insule, câtă înghesuială…Piaţa de fructe supraetajată, magazinele încâlcite printer micile clădiri. Turişti peste tot, auzind câte-un ''how much'', un ''spasibo'', un ''je ne veux pas', sau ''muchachita''.

Marbella Hotel: ultima staţie în a mea călătorie. Clădiri multe, restaurantul cu 1000 de locuri, plaja întinsă… Spre mirarea mea, cîţiva din personalul hotelului mă cunoşteau căci îmi citise cv-ul. 

Şi iaca pe 13 iulie avea să înceapă pentru mine, ceea ce unii numesc armata, adică cu-n orar de activitate exigent, nemaivând timp să observi farmecul mării...