Ooo

Îngheţata, soarele, căldura, şi marea sunt  componentele necesare pentru ca să-ţi dai seama că e vară şi că e vacanţă pentru mulţi din noi. Pământul frige sub picioare, picături de apă ţi se preling de pe faţă, în maşină e toropeală (dacă nu era aerul condiţionat, ehee...).  Şi parcă nu-ţi mai aminteşti de  verile copilăriei, atunci când erai în vişinul bunicii căutând vre-un cuib de păsărele, atunci când erai la păscut bobocii, sau atunci când erai la scăldat în băltoaca satului. Acuma nu mai eşti ce-ai fost odată, eşti altfel...Şi timpul se scurge...de la copilărie ajungi la studenţie, apoi la căsătorie, precum e exemplul  unei prietene, care chiar astăzi poartă buchetul miresei, şi nu mă îndoiesc că e o mireasă frumoasă precum e şi sufletul ei , alături de mirele ei cu ochii verzi. Să fie într-un ceas bun şi casă de piatră!!!

Şi e o zi de vară, călduroasă şi calorică...cu multă îngheţată. Unul munceşte, altul se odihneste, căci a muncit odată...şi-n rest, doar muzică...dulce. 

Şi dacă vreţi mai sus...doar cu Guess Who e posibil, zboară mai sus, gândeşte mai limpede.

 

Prin împrejurimi.

Atâţia greieri pe aici, mai ales după ce asfinte soarele, ei ies la cântat şi  defilează cu picioarele lor lungi. Chiar cu câteva clipe în urmă îmi cânta un greier, dar nu am reuşit să pun mâna pe el , căci a sărit suuuus pe balcon, şi duus a fost.

De la al cincilea etaj  mi se arată o imagine frumoasă a mării…Parcă şi o adiere de vânt reuşeşte să vină până la gindurile mele, e răcoare, e destindere … În depăratare,  peste mare,  se zăresc culmi muntoase care par atât de ospitaliere,  şi parcă-mi vine un gând să ajung până acolo, măcar înotând.

În spatele hotelului , numai munţi, nu prea înalţi în comparaţie cu Munţii Alpi, dar care oricum parcă te-ai încadra într-o doză de alpinism. M-am pornit şi eu să urc cele câteva sute de metri, dar doar pornită am fost, căci nu am mai ajuns în vârf, necesintând să mai fac alte drumuri pentru a ajunge la drumul muntelui. Trebuie să recunosc  că grecii din localitatea care mă aflu, mi-au fost buni ghizi ca să-mi explice ce cărări trebuie să străbat ca să ajung mai sus. Am dat peste un sătean îngrijind de mica lui grădina de căpşune, pepeni de ambele feluri, roşii, castraveţi. Fiind mult prea sus, în munte, omul s-a speriat când m-a vazut la grădina lui, crezând că o-i fi venit dupa ciordit, precum vine de obicei românul din afară, cu vreo şterpeleală. Dar eram prea încurnuţată şi  debusolată ca s-ă mai am timp de legumele lui. Şi iaca grădinarul mi-a explicat într-o engleză mai bună ca a mea încotro s-o iau …desigur mai aveam de mers vre-o ora.  Mai tărziu, alt localnic, cu câinele lui Cesar s-a oferit să mă plimbe cu skuterul mai aproape de unde aş  fi vrut eu.  Dar mi-am zis să nu-mi risc pielea prin munţii grecilor, căci bărbatul cu toate că avea lanţ şi cruce la gât, avea corpul prea viguros şi plin de tatuaje, şi nici câinile lui nu mi-a plăcut, căci vroia să se joace cu mine, muşcându-mi pedichiura.

Şi tot aşa…am mers spre munte vre-o 3 ore, şi cam tot  atâtea trebuia să mai fac, dar le-am lăsat pentru altă zi, căci în astă zi eram contra cronometru , precum sunt şi-n celelalte zile de  muncă.

Pe uliţe, de-o parte şi alta, în ogrăzile oamenilor, şi nu numai, îţi scapară ochii după lămâi, piersici, prune, măslini, struguri, fel de fel de fructe…Luând drumul înapoi, spre camera de hotel, am dat pe o parte a străzii de un copac de piersici ce era orfan de stăpân, aşa că l-am înfiat eu, uşurându-l de cele 3-4 kg de persici de pe el. Ce-i drept că  m-am ales cu o zgârâietură bună, dar ce să-i faci, trebuia să aduc şi eu o jertfă, mai ales că i-am rupt o ramură, zgăibărându-mă în el. Alături era un alt soi de piersici ce erau  vierzi, aşa că le-am lăsat să se mai coacă, săptămâna viitoare preconizându-mi o altă aprovizionare.

Palmierii…mulţi, făloşi, şi răşchiraţi dau un aer tropical specificului grecesc.

photos

Şi iată câteva poze aici aruncate, făcute în grabă, care sunt o nimica toată pe lângă cele care vor urma...

...in faţa hotelului Marbella.

...pe stradă îngustă de lângă hotel.

...şi o bucată de piscină doar pentru clienţi.

turişti, turişti şi iarăşi turişti..

...o studentă rătăcită...

...o mini privelişte a mării Ionice

Pe drumuri...

Atunci când ai momente de viaţă amară, muşcă dintr-o prăjitură dulce…aşa am făcut şi eu în drumul spre Bucureşti.

Trenul continuă să luşuie alene pe şine, nu prea se grăbeşte spre capitala României, precum nu mă grăbesc nici eu  spre măslinii grecilor. O atmosferă moleşitoare din cauza soarelui, care mi-a evaporate energia. Ora 15:15…de 35 minute sunt în trenul adormit, aruncând câte-o privire la imaginile ce le las în urma mea…câte-un lan de floarea soarelui – care prin galbenul impunător, adânceşte şi mai mult călătoria înstrăinării. Las în urma mea şi lanurile de porumb, cu gândul că vara asta nu o să mai ciugulesc porumb fiert din grădina vecină (căci acolo se cocea mai devreme). Ici-colo, câte-o cireadă de vaci nebune, care-şi alungă muştile supărătoare.

Las în urma mea multe: cana cu ceai de la căminul studenţesc,vecina rockeriţă care mă irita prin portul ei, colegul de grupă cu ochii albaştri, ce-I fusesem pasiune cîndva. Şi peste Prut, pe pământul basarabean, multe au rămas…fântâna din capătul grădinii, sapa de lemn, şi…zâmbetul meu.

Şi călătoria continuă…

Bucureştiul, ca de obicei, cu traficul intens şi nervos ca şi taximetristul cu care am ajuns la autocar…irascibil din cauza politicii preşedintelui.

În autocar: aer condiţionat şi români care pleacă în vacanţă spre Grecia, doar eu nimerindu-mă acolo cu interese de afaceri, plecând sa muncesc, şi nu să mă odihnesc. De lângă Palatul Parlamentului era să pornească motorul călătoriei la orele 20 :00. În cele aproape 16 ore drum, oboseală nu a fost, ci doar mai multe întrebări de felul: ‘’ da ce caut eu pe aici?‘’etc.

Bucureşti-Giurgiu(vama cu Bulgaria) : o oră de mers care prea repede a trecut. Pe teritoriul bulgarilor mi-a amorţit fundul vre-o 8 ore. Fiind pe  timp de noapte, nu am putut să trag cu ochiul la prea multe… Cert e că luna de pe cer era aproape plină şi tare rece părea (ca şi grecii de altfel).

Greece: Dacă pe străzile Americii puteau să treacă vre-o 4 americani graşi cu maşinile lor în acelaşi timp, în aceeaşi direcţie, apoi pe şoselele greceşti nu e bine deloc să ai o maşină grasă, căci străzile sunt înguste.

Decum am păşit pe pământ elen, mi-am rătăcit privirea spre reflieful muntos din această ţară. Munţi îmbrăcaţi în copaci verzi, sau munţi dezgoliţi, cu multă piatră. Ţara e plină de istorie, multe sate despărţite de dealuri muntoase îşi au tradiţia lor păstrată de sute de ani…

Munţi, păduri, ici-colo câte un sătuc şi iată am ajuns în portul Igoumenitsa. De aici s-au făcut 2 ore cu feribotul pe apă, spre insula grecească, care nu a fost veodată sub stăpânire otomană – insula Corfu, sau Kerkyra în greacă.

În port nici ţipenie de acel cineva care ar fi trebuit să mă întâlnească din partea hotelului. Eu, bagajele, portul şi marea…o privelişte aburitoare pentru starea mea de spirit…gata, gata să mă arunc în mare (glumesc, ar mai vrea peştii să pape carne de basarabeancă).

Dar pentru ce-I dat omului limba?  -Să întrebe. Picioare? –Să meargă. Întuiţie? – Să se orienteze. Avându-le pe astea toate, am găsit prin apropierea portului staţie de autobuze, cu unul din ele avea să ajung la Hotelul Marbella – de 5 stele pentru clienţi, şi de o stea pentru angajaţi.

Şi pe străzile acestei insule, câtă înghesuială…Piaţa de fructe supraetajată, magazinele încâlcite printer micile clădiri. Turişti peste tot, auzind câte-un ''how much'', un ''spasibo'', un ''je ne veux pas', sau ''muchachita''.

Marbella Hotel: ultima staţie în a mea călătorie. Clădiri multe, restaurantul cu 1000 de locuri, plaja întinsă… Spre mirarea mea, cîţiva din personalul hotelului mă cunoşteau căci îmi citise cv-ul. 

Şi iaca pe 13 iulie avea să înceapă pentru mine, ceea ce unii numesc armata, adică cu-n orar de activitate exigent, nemaivând timp să observi farmecul mării...

Păzea!!!

Se caută serios un hoţ periculos, care a şterpelit ceva de valoare, fără de preţ. Da, da...a furat o inimă. Există riscul să hoţească şi toată bucata de minte, aşa că obligatoriu trebuie prins, ca să i se pună cătuşele. Pentru ca să fie mai uşor de identificat am să ofer câteva indicii:

înalt ca bradul,

frezură de bandit,

privirea profund - codificată,

râsul de ştrengar,

buze numa' bune de pupat,

detectiv în devenire,

nas de boier,

bicepşi ispititori,

vulpoi cu blană de mieluşel,

amar când bea ceai şi dulce in pat (oare? :D ),

nestatornic, căci se mută des, ca ţiganul cu cortul,

nu poartă chiloţi !

Şi încă un indiciu după care poate fi recunoscut acest infractor  : el este  zâmbetul unei fete...

În caz de-l observaţi , anunţaţi  imediat victima...ca să-şi recupereze inima, până ce nu i-a fost furată şi mintea!